Din momentul în care am devenit conștienți de moarte, existau doar două posibilități: ori știința prelungea viața, ori credeam că există viață după moarte.

Viața, ca tip de organizare a materiei, are un singur scop: perpetuarea. Ca să răspundem ușor la întrebarea „care este scopul nostru ca indivizi”, trebuie să ne uităm la ce a investit natura cel mai mult în noi, iar răspunsul este în „capacitatea de a ne înmulți”. Individul contează foarte puțin din punctul de vedere al vieții. Trăim puțin, ne îmbolnăvim ușor, toate gândurile și trăirile noastre contează și ele prea puțin. Majoritatea nu vor fi ținuți minte după o generație de la moartea lor. Pentru natură contează specia. Dar nici pentru menținerea speciei nu se fac eforturi deosebite. Puțin îi pasă vieții în ansamblu dacă disparem noi ca specie, dar supraviețuiesc șobolanii. Pentru că avem vieți atât de scurte și triste de multe ori, am inventat religia, care a început să „rezolve” unele dintre temerile noastre: „ești nedreptățit aici, dar stai liniștit că vei avea o viață veșnică”, și astfel mulți oameni își ușurau traiul zilnic prin acea speranță. Cei ce sunt religioși sunt în scădere ca număr și, din această cauză, dispare și această motivație. Chiar și dintre cei ce se consideră religioși, extrem de puțini nu au frică de moarte sau nu sunt devastați când le mor cei apropiați, ceea ce demonstrează că nu pot aplica ceea ce susțin că ar crede, pentru că, dacă ar crede, nu ar avea teamă de moarte. Singura posibilitate ca să găsim un scop în viață este ca medicina să găsească soluția pentru a trăi cât mai mult și cât mai mulți ani în care să fim sănătoși. Altfel ne-am organiza viața dacă am ști că, în mod mediu, am trăi măcar 150-200 de ani. Am avea destui ani în care am putea să schimbăm anumite lucruri și foarte mulți ani pe care am putea să-i petrecem alături de părinții noștri. Aici ar trebui să se consume 80 la sută din energia noastră. Foarte mulți oameni care spun că sunt conștienți de perenitatea vieții se comportă ca și cum ar fi nemuritori, se luptă pentru lucruri pe care nu le vor mai trăi. Și nu cred că fac acest lucru pentru că, cumva, nu sunt egoiști; o fac pentru că consideră că pentru ei se va găsi altă finalitate decât moartea. Altfel, cum poți explica faptul că sunt oameni de 80 de ani, care poate doar printr-un noroc vor mai trăi 10 ani, ce se comportă ca și cum vor mai trăi încă 80? Dacă vrem într-adevăr să fim o specie care să se desprindă de lumea animală, trebuie să avem capacitatea să prelungim viața umană foarte mult, nu cu câțiva ani la fiecare generație. Nu se mai poate accepta atât de ușor moartea unui individ; moartea unui individ înseamnă și moartea unei lumi, a unor gânduri, a unui fel de a privi lumea. Dacă vrem ca într-adevăr să contăm ca specie, trebuie să contăm ca individ. Toată dezvoltarea noastră – că avem telefoane mobile și filme pe streaming – nu reprezintă nimic în fața scurtimii vieții. Dacă întrebi majoritatea oamenilor ce își doresc, cred că cei mai mulți vor vrea o viață lungă și sănătoasă și, dacă nu vor pentru ei, sigur vor pentru cineva apropiat. Și totuși, rezultatele sunt extrem de slabe; nu mă refer aici la rata de supraviețuire la naștere, căci acest lucru se tot aduce în discuție. Ce contează că a câștigat echipa ta preferată meciul sau că te-ai certat cu vecinul pe teme politice dacă mâine mori cu capul pe masă? Echipa ta preferată poate va „exista” la 100 de ani după moartea ta, la fel și partidul. Numai că ele nu există cu adevărat, sunt doar niște concepte inventate, niște convenții. Numai tu, ca om, exiști, și cei din jurul tău, și animalele, plantele; în rest, doar ne agățăm de lucruri și idei inventate tot de noi ca să pară că avem ceva stabil în viața noastră, în loc să ne axăm pe prelungirea vieții noastre. Dar ar fi mai greu pentru știință să facă asta; mai ușor a fost să ne dea filme, spectacole, discuții, fotbal etc.